Catrene

Minotaurii îmbufnaţi, se spălau pe picioarele desculţe.
Oamenii înzestraţi se compilau, creându-şi multe feţe.
Zânele fugărite se socoteau zgâriindu-se cu crete,
Pe un perete, un zid de biete, amăgit de muşte bete.

O vale plină de culori se zbate palpitând prin pulsuri,
Pledând piatra plină de lucruri şi simţuri, imaginea,
Gândului ştiut de dinainte de a fi fost făcut din visuri,
Concepţia unui ontologic ce relativ meşteşuga creaţia.

Praful adunat se făcu-n pământ; şi pietre,
Şi pe deasupra multe etichete şi clarinete.
Foamea se machia în vedete şi marionete,
Laleaua puse preţul existenţei în fragmente.

Urmele unor tălpi din picioare, pulsează pustiu pe o plaje,
galactic într-un univers, crescute din petale osândite la viaţă.
O cauză aproape infinit pulsează, simboluri simulate dintr-o aţă,
e-o vraje, ce construieşte eterne etaje scăpând adesea în miraje.

Dacă vreodată Dumnezeu a spus,
dacă el a ţipat or el doar ne-a sedus,
noi n-am percepe nici un înţeles,
ne-nţelegând imensul, mai ales.

Picături de amurg se scurg din amalgamul de idei,
Căzute, se prăbuşesc pe asfaltul întortocheat de ei,
Totul parvine efemer, vechiul se reflectă din plebei,
Efervecent, cu zei îmbălsămaţi şi morţi îmbrăţişaţi.

Departe, lumina străbate orizontul despletinduse-n şoapte,
Fabrica de spaţiu funcţionează măiastru, făureşte fapte,
Săgeata timpului străbate direcţia din întuneric înspre noapte,
Orizontul, un mucegai abisal putrezind monumentala moarte.

Obiecte risipite, împinse sau respinse din forţă,
Se-nprăştie de-a valma în valuri goale de spaţiu.
Neantul nu doarme, slujeşte arzându-se-n torţă,
Mângâind morbida mulţime ce mugeşte măiastru.

Sânziene, sânziene lăsaţi-mă să zbor adulmecând,
Călcând văzduhul desculţ, clătindu-mi ochii văzând,
Alergând întregul univers iubind, temporar simţind,
Vănzându-mi viitorul platonic ursitoarelor, murind.

De ce te avortează orizontu-n plămădire?
Amalgamat destinu-ţi relativ prin naştere,
iluzionat fiind de o atrofiată nemurire,
deteriorându-te, devii o simplă amăgire.

Sublimă singurătate, asculta-mă!
Văzându-te goală, sugrumându-mă,
Văzuta-mi ființa, conjugându-mă,
Prin repetiții de om, ucigându-mă.

Ursitoare, naşterea-mi ce sens vă are?
Voi şerpoaice îmbâcsite neiubite veştejite,
schiţaţi timpul inutil, viitorul lins de jale,
semănând lalele negre, fără viţa ori petale,
idei moarte, rostul vostru ce sens are?

Caii tropăie lumina spre amurgul însetat,
Jalea vieţii, moartea bate cerul ne-nstelat,
Sânge curge părăsindu-mi putrede vine,
Noua moarte învecheşte inima-n mine.

Ascultam, stând ascuns sub fereastră,
Vociferarea vocilor venite din glastră,
Stăteam, visam gîndindu-mă la viață
Mojicii crase îmi rup pictura în faţă.

Zama de os se perindă-n ţărîna vitregă,
Conflictu-i istovit, curajul morţii-i lihotit,
Balastru-i balansat, văzduhul e nevinovat,
Duala construcţie înghite efemer, mascat.

Căzut-am frânt, înspre pământ,
Prăbuşindu-mă în firavul avânt,
Căzând, eu cad, eu om, eu sunt,
Un copil veşted, prăpădit de vânt.

Inima îmi este spartă în bucăţi de argilă uscată,
mi-e zdrobită în imagini, mi-e ruptă din pagini,
este zdrenţuită, cotropită de o gheaţa crăpată,
într-o figură a emoţiei, în frimituri de frimituri.