Cobor! Cobor, cobor, cobor, scobor.
Şi în cădere mă izbesc de spaţiu,
Mă desluşesc în grote de delir sonor,
Ţipând sensibil, urlu şi din motive, mor.

Mă uit la cer şi-l văd mult prea înalt,
Îndepărtat, el stă viclean, înstrăinat,
Sclipind deasupra frunţi-mi istovite, elegant
Mă uit la el, la cerul înalt şi îl înjur înverşunat.

Sporadic, silenţios, tăcut mă-ngân înjurând,
Urlând blestemând şi zăcând zbierând,
La un cer efemer dintr-un spaţiu, căzând
Îl condamn la amurg, prin eterna iluzie din gând.

…

Mor într-un spaţiu sonor. Scobor,
Dintr-un înalt înstrăinat, ce elegant ma-nverşunat.
Şi înjurând căzând, căzând şi tot căzând,
Nu mai am spaţiu să mai cad şi locuri unde să-l înjur.