Înegurat abis, un întuneric infinit,
Căzu’ mereu-etern cădea, era căzut.
Şi-n negru-negurat, ocean albastru!
Un aparent, frumos măiastru înstelat,
Sa răsucit ireductibil şi sa-nstrăinat,
Să fi-nceput un neştiut dezastru?

Din lumânări ce încă nu se sting,
Lumina neânvinsă răzbate spaţial.
Sclipind strălucitoare şi dimensional,
Prin spaţiul imens d-un aparent astral,
Ce încă n-are un manual şi e paradoxal.
Să fie meşteşugul unui mare demiurg?

Ce cauză mă-ndemnă să gândesc,
Când întrebând, răspusuri nu găsesc?
Îngân neâncetat lamentul pământesc,
Parcă pleznit prin harul îngeresc,
Epuizez exiluri lăsate din acel ceresc,
Căzând în înaltul amurg, mă veştejesc?

Şi din uscatele amoruri mă trezesc.
O combinaţie în delir, oh, ce suspin!
Durerea mă străpunge din sublim,
Lovindu–mi apogeul prin destin,
Ţipând un infantil himeric în senil,
Strivindu-mi mintea trează, ‘n elixir.

Ce semn mie dat şi ce pot să dezleg?
Ce legi sunt mediate şi ce este firesc?
Ce pot s-adun şi să compar întreg?
Ce scară se măsoară prin acest zeiesc?
Ce minte am să-ntreb, să pot să înţeleg?
Cum pot să ştiu că n-am ce să-nţeleg?